Îmi amintesc de serile de seder de la noi de acasă. Mama pregătea mâncărurile tradiţionale, întindeam o masă lungă, veneau prieteni, era o ambianţă de veselie, de apropiere sufletească, de familie. Tata era aşezat comod pe perne de puf, aşa cum cere datina, căci sărbătorim eliberarea din robie, nu mai suntem sclavi, suntem liberi şi stăpâni pe soarta noastră. Afikoman-ul, foaia de maţa necesară pentru a continua seder-ul după cină, era lângă tata, dar obiceiul este ca mezinul familiei să reuşească de fiecare dată să-l şterpelească, iar eu intram în acest joc complice şi, cu ajutorul mamei, în posesia afikoman-ului. Când tata mă întreba ce doresc în schimb, eu negreşit repetam ceea ce îmi sugeraseră părinţii mei cu câteva zile înainte – o păpuşă, o carte sau o jucărie – şi, iată, spre uimirea şi fericirea mea, cadoul era deja acolo! Mi se părea că se produce o minune – abia îmi rosteam dorinţa şi ea se şi împlinea.
Prin anii ’60 s-au permis sărbătoririle colective şi aveau loc aici, în această sală. Noi aduceam de acasă pernele de puf, paharul de argint pe care părinţii mei îl primiseră cadou de nuntă în 1948 şi cărţile noastre de Hagada (cartea care se citeşte în serile de sederPesah). Erau peste o sută cincizeci de oameni în jurul meselor, dar în esenţă nu se schimbase nimic, atmosfera familială se perpetua. Tata conducea ceremonia cu o autoritate firească, îi cunoştea pe toţi, îl ştia pe fiecare şi fiecare îl ştia. Eram o familie mare.
