Eu nu ştiam că există evrei şi neevrei, ştiam doar că sunt copii care vorbesc ungureşte, alţii româneşte

Timișoara
Intervievat:
Alon Gal (Andrei Weiss)
Data nașterii:
1938
Intervievator:
Getta Neumann
Noiembrie 2012
,
Haifa, Israel

Când aveam şapte ani, în schimb, am simţit antisemitismul din plin. Era primul an de după război şi antisemitismul nu era încă îngrădit prin măsuri legale. Copiii evrei erau trimişi la şcoli evreieşti, dar tata m-a trimis la o şcoală românească. A crezut că este spre binele meu, după cum mi-a explicat mai târziu, să înţeleg de mic copil ce înseamnă să fiu evreu... Credea că în felul acesta o să mă călească sau aşa ceva. (Râdem)

Cert este că pe atunci nimănui nu îi era ruşine să spună lucruri antisemite şi eu m-am pomenit ca singurul elev evreu la şcoala primară Spiru Haret. Închipuie-ţi, eu doar atunci am descoperit că sunt evreu! Noi acasă n-am vorbit niciodată despre treaba asta. Eu nu ştiam că există evrei şi neevrei, ştiam doar că sunt copii care vorbesc ungureşte, alţii româneşte. Părinţii nu m-au pregătit deloc, nici măcar din punct de vedere al limbii române pe care aproape că n-o ştiam. […] Deci, când am ajuns la şcoală, încă nu prea ştiam româneşte şi, pe deasupra, eram şi evreu. Am aflat prin ceilalţi. M-au întrebat: „Ce eşti?” Nu ştiam ce să răspund. După prima zi de şcoală le-am povestit părinţilor. Părinţii au spus: „Spune că eşti evreu”. Habar nu aveam ce înseamnă asta, dar foarte curând am înţeles că nu-i prea bine să fii evreu. Eu nu puteam să înţeleg de ce mi se cuvine pedeapsa asta, de ce tocmai eu trebuie să fiu evreu, de ce nu pot să fiu ca restul copiilor.

În primele două clase primare am suferit de antisemitismul copiilor, deşi aveam şi prieteni. Însă au fost situaţii când am descoperit că până şi ei... De pildă, odată, clasa a început în mod spontan să cânte un cântec antisemit, ceva în genul „Jidala Maxi merge cu taxi”, şi cum eu eram singurul Jidala Maxi din clasă, toată clasa s-a uitat la mine în timp ce cânta. (Râde) Nu ţin minte continuarea. Dar ţin minte că şi prietenii mei, Năstase Alexandru şi Meterez Viorel, prietenii mei cei mai buni, au început şi ei să cânte şi să se uite la mine şi să zâmbească. Nimeni nu m-a bătut pentru că sunt evreu, însă a fost destul de neplăcut.

În clasa a treia, în 1948, s-a făcut reforma învăţământului şi atunci s-a schimbat complet atmosfera prin implementarea legilor antirasiste.

Sursă:
Destine evreieşti la Timişoara. Portretul comunității din perioada interbelică până azi, Editura Hasefer, 2014

Poveștile comunității evreiești

Citește poveștile a trei generații de evrei și descoperă destinul schimbător al acestei comunități